Istoria manusilor

Mănuşile au apărut, încă din Antichitate. Unul dintre cele mai vechi exemple a fost o pereche de mănuşi din pânză descoperită în Egipt, în mormântul lui Tutankhamon (datata aproximativ 1.400 î.Hr.). Faraonii purtau mănuşi ca un simbol al puterii şi al influenţei pe care o aveau. Femeile egiptene foloseau acest accesoriu ca parte a frumusetii. Tot ele îşi ungeau mâinile cu uleiuri volatile parfumate şi cu miere


şi işi puneau apoi mănuşile, pentru a se proteja.

In Antichitate

Homer in opera Odiseea, spunea că Laertes, tatăl lui Ulise, purta mănuşi în grădină, să nu se rănească în rugii de mure. Intr-o alta versiune susţinea că acesta şi-ar fi tras, mânecile hainelor pentru a-şi feri mâinile.

Istoria scrisă a Antichităţii conţine referiri ocazionale la folosirea mănuşilor. Grecul Xenofon notează că obiceiul de a purta mănuşi nu era unul potrivit pentru bărbaţi. Pentru a demonstra cât de efeminaţi erau persanii, el relatează, cu dispreţ, că aceştia nu se mulţumeau doar să-şi acopere capul şi picioarele pentru a se feri de frig în timpul iernii, ci foloseau şi mănuşi groase, ca să nu le îngheţe mâinile. Herodot, în Istoriile sale, spunea că Leotychides, conducătorul Spartei, a fost acuzat că a dat drept mită o mănuşă plină cu argint. Potrivit lui Plinius cel Tânăr (anul 100 d.Hr.), scribul unchiului său (Plinius cel Bătrân) ar fi purtat aceste articole de îmbrăcăminte pentru a se feri de ger. Varro, un alt scriitor din Antichitate, scria în De Re Rusticacă ca măslinele culese cu mâna sunt preferabile celor culese cu mănuşi, iar Athenaeus ne povesteşte despre un mâncău care venea cu mânuşi la festinele unde era invitat pentru a putea pune mâna pe recipientele cu mâncăruri fierbinţi, devorând mai mult decât restul mesenilor.

La inceputul secolului al XIII-lea, mănuşile din pânză sau mătase încep să fie folosite de femeile aristocrate ca obiecte de podoabă. La Paris, creatorii de mănuşi existau chiar din secolul XIII, iar ca materiale erau folosite pielea şi blana. Exista şi altii care confecţiona mănuşi din lână şi mătase. În această perioadă, croitorii încep să aducă pe piaţă mănuşile parfumate cu uleiuri de mosc şi ambră, foarte la modă în timpul Caterinei de Medici. Acestea au fost acceptate oficial abia în 1656, printr-un brevet regal. Conform legendei, parfumierul Caterinei de Medici, René de Florentin, parfuma mănuşile pentru a ascunde mirosul poţiunilor otrăvitoare pe care aceasta le folosea să-şi omoare inamici. Cu toate acestea cel mai probabil reginei nu-i plăcea mirosul de piele.

In timpul lui Napoleon I mănuşile împodobite cu bijuterii ajung să facă parte din blazoanele regale. Potrivit călugărului benedictin Matei Parizianul, Henry al II-lea al Angliei a fost înmormântat, în 1189, în roba sa de încoronare, cu o coroană din aur pe cap şi cu mănuşi în mâini. Dar mănuşi au fost găsite şi în mormântul regelui Ion atunci când acesta a fost deshumat în 1797 şi în cel al regelui Eduard, în 1774.

Cea care a impus în secolul al XVI-lea moda mănuşilor ornate cu bijuterii a fost regina Elisabeta I a Marii Britanii. Se spune că regina acorda audienţe purtând mănuşi lungi pe care le scotea cu un gest cochet, pentru a le trage la loc pe mână, atrăgând astfel atenţia asupra frumuseţii mâinilor sale. În cadrul unei ceremonii care a avut loc la Oxford, în 1566, regina a purtat mănuşi lungi de 40 de cm, din piele albă, cu o margine de 5 cm din aur.

În secolul al XVII-lea apare moda mănuşilor confecţionate din piele de pui şi în Irlanda, în oraşul Limerick chiar din piele de viţel nenăscut.

Mănuşile mai lungi de cot devin un obiect standard al modei în timpul lui Napoleon I, el însuşi mare iubitor al acestor accesorii vestimentare. Se spune că suveranul avea, în 1806, 240 de perechi. La încoronarea sa şi a Josephinei, în 1804, mănuşile ceremoniale costaseră 33 de franci perechea, o sumă considerabilă pentru acele timpuri. Si înaltele feţe bisericeşti s-au lăsat seduse de frumuseţea mănuşilor, acestea fiind purtate de papi, cardinali şi episcopi în timpul celebrării slujbei. Mărturie stau numeroase picturi care înfăţişează oameni ai Bisericii cu mâinile acoperite de mănuşi.

În secolul al XIX-lea, mănuşile capata o nouă întrebuinţare, începând să fie purtate şi la operă. „Mănuşa de operă” avea între 40 şi 50 de cm lungime, era confecţionată din piele fină şi avea culoarea fildeşului, albă sau neagră, cu o deschidere la încheietură prevăzută cu trei nasturi, perle sau capse. De multe ori, mănuşa de operă avea trei tighele pe dosul mâinii, iar în Franţa era numită mousquetaire, o adaptare feminină a vestimentaţiei muschetarilor francezi din secolul al XVII-lea. După ce franţuzoaica Sarah Bernhardt a purtat, la începutul anilor 1880, în timpul unui turneu american, mănuşi mousquetaire, această modă a devenit aproape unanim acceptată în America şi Europa.

Până în secolul al XIX-lea, metoda de confecţionare a mănuşilor suferise puţine modificări. Cel care avea să revoluţioneze această tehnică a fost meşterul francez Xavier Jouvin. El a inventat un sistem de standardizare a măsurilor şi a instrumentelor de tăiere a materialelor. Aceasta pentru că, înainte  mănuşile erau considerate obiecte accesorii şi pentru a le împerechea pe cele care se potriveau ca mărime şi culoare, trebuia să încerci o sumedenie.

Mănuşa, a fost învestita şi cu o simbolistică aparte. Astfel, era un semn de bună creştere ca, apropiindu-te de o persoană cu mare autoritate, să-ţi dai jos mănuşa de pe mâna dreaptă. Acelaşi lucru era valabil şi la apropierea de altarul unei biserici. O doamnă îşi putea arăta afecţiunea sau prietenia faţă de un bărbat scoţându-şi mănuşa şi oferindu-i mâna. Demnitarii spanioli nu aveau voie să poarte mănuşi în prezenţa papei sau a regelui, în biserică sau la funeralii. De asemenea, se considera o lipsă de respect ca o persoană care are mănuşi să şi le scoată trăgând-le cu dinţii sau să-şi ofere drept ajutor mâna înmânuşată. Un judecător va purta mereu mănuşi la pronunţarea unei sentinţe.

În Evul Mediu şi Renaştere mănuşile au capătat semnificaţii şi mai generoase. Dacă primea o mănuşă de la suveran, se spune că starea de sănătate a cavalerului, dar şi statusul său social s-ar fi îmubunătăţit. De asemenea, înmânarea mănuşii era parte a unei ceremonii de împroprietărire, în vreme ce luarea mănuşilor era un semn al înlăturării din post şi al degradării. În numele mănuşii regale sau episcopale erau autorizate comerţul, bătutul monedei şi colectarea taxelor. Alături de sigiliu, mănuşa certifica voinţa elitelor. O mănuşă roşie brodată simboliza Sfântul Imperiu Roman.

Mănuşa mai era folosita si într-un duel. Cel care arunca jos o mănuşă era cel care provoca la duel, iar cel care o ridica era cel care accepta. Aruncatul mănuşii a făcut parte, multă vreme, şi din ritualul de încoronare a regilor Angliei. Campionul Majestăţii Sale intra în Westminster Hall călare, complet înarmat şi arunca o mănuşă pentru a-i provoca la luptă pe uzurpatori sau pe alţi pretendenţi la tron.

Mănuşa era folosită din vechime pentru a transporta şoimul de vânătoare. În timpuri trecute, prinţii şi alţi nobili erau atât de pasionaţi de vânătoarea cu şoimul încât mulţi dintre ei au acceptat să fie reprezentaţi artistic în această atitudine. Filip I al Franţei a fost imortalizat astfel într-un basorelief de pe placa tombală ţinând în mână o mănuşă pentru vânătoarea cu şoimi.

La Hollywood, puţine actriţe ar fi ieşit pe stradă fără mănuşile lor. Actriţa Vivien Leigh, care a considerat mereu că are mâini urâte adică prea mari pentru statura ei, a purtat mănuşi oricând i se ivea ocazia. Audrey Hepburn, Marilyn Monroe şi Gina Lollobrigida sunt printre actriţele anilor 1950 care şi-au legat imaginea publică de aceste accesorii vestimentare. Audrey Hepburn era cunoscută, în special, pentru dragostea ei faţă de mănuşile trei sferturi care treceau de cot. Iar imaginea eroinei din filmul „Mic-dejun la Tiffany”(Breakfast at Tiffany’s, 1961), Holly Golighty, nu ar fi completă fără celebrele mănuşi negre.

O adevărată frenezie mondială au stârnit şi mănuşile purtate de Michael Jackson pe parcursul timpului. Cunoscuta mănuşă împodobită cu cristale Swarovski şi purtată de cântăreţ în timpul turneului din 1984 a fost vândută, în iunie 2010, la o licitaţie, cu 190.000 de dolari. Iar mănuşa albă, strălucitoare, care a făcut parte din vestimentaţia starului pop, atunci când acesta a prezentat în premieră, în 1983, celebrul său dans „Moonwalk”, s-a vândut la licitaţie, în 2009, cu 350.000 de dolari. Cumpărătorul, Ma Hoffman din Hong Kong, a plătit de fapt 420.000 de dolari.